TOPONIMUL SAMARINEȘTI (sat și reședință de comună din județul Gorj)
Despre Samarina
Samarina este o localitate din regiunea Grevena din Macedonia de Vest, aparținând Greciei. Este situată în zona de est a Muntelui Smolcu, cel mai înalt vârf din Munții Pindului. Se poate considera ,,vatra armânească” a așezărilor locuite de aromâni, conform hărții publicate de Dan Abeleanu în propria-i lucrare ,, Neamul Aromânesc din Macedonia” , București, 1916. Harta alăturată este preluată și de Nicolae Iorga în ,,Istoria românilor din Peninsula Balcanică”, București, 1919.
Anastase N. Hâciu în ,, Aromânii- comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație”, Focșani, 1936 , în capitolul dedicat Samarinei preia și titulatura San-Maria, de la numele poeziei cu același nume scrisă de Dimitrie Bolintineanu. Dar,
încă din anul 1861, în articolul ,, Răsunete ale Pindului în Carpați” tipărit în ,,Revista română”, Al. I. Odobescu scrie de Samarina-San Marina. În 1895 apare în scrieri prima sugestie a originii numelui Samarinești ca provenind de la Samarina. Ioan Nenițescu menționează în ,,De la românii din Turcia europeană”, lucrare tipărită la București :,, un alt mare centru armânesc în Pind este Sanmarina sau Samarina”, menționând într-o notă de subsol că ,,în județul Mehedinți, plasa Motru de sus, există o comună care poartă numele de Samarinești”. Având în vedere că locuitorii din Samarina serbează cu mare fast în fiecare an la 15 august Sfânta Marie, iar noi, la Samarinești avem hramul Sfânta Marie Mică, ne-ar face să credem că Sfânta Maria ar fi inspirat nemele Samarinei și implicit al Samarineștiului. Dar, ,,știința topononimiei”, lăsată de N. Popescu-Samarinești să limpezească lucrurile, contrazice ipoteza. Ea spune că sumele Samarinei (deci, implicit și al Samarineștiului) vine de la Sfântul Marin.
Ce știm despre Sfântul Mucenic Marin
Sfântului Mucenic Marin, care a trăit pe vremea împăratului Carin, „era roman de neam și încă de tânăr a făcut parte din senatul roman şi a avut dregătorii de cinste. Fiind pârât că e creștin, a fost dus la cercetare. Dar pentru că n-a vrut să jertfească idolilor, a fost supus la multe chinuri. Apoi sfântul a spus împăratului că va merge la altarul idolesc să aducă jertfă; acolo însă a doborât, cu rugăciunile lui, idolii. Şi atunci a primit sfârșitul prin sabie. Tatăl lui și mama lui l-au însoțit până la locul de osândă, fericindu-l” (Viețile Sfinţilor de peste tot anul). La 16 decembrie, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Proroc Agheu și a Sfântului Mucenic Marin.
Sumarina/Sămărina/Samarina
Sumarinești/Sămărinești/Samarinești
Cu certitudine, toponimul Samarinești își are originea în cel al localității Samarina din Macedonia de vest. Argumentele ce urmează, desprinse dintr-o serie de lucrări de specialitate, sunt de necontestat. În ,,Dacoromania”, buletinul ,,Muzeului limbei române” editat la Cluj în 1921, Theodor Capidan îl citează pe Gustav Weigand, primul lingvist care a cercetat la fața locului dialectele și graiurile limbii române. Dintre numele de origine română Samarina poate deriva din Sanctus Marinus, deși numele Marin la aromâni nu prea este obișnuit, totuși el a existat odată, mai ales este că există și biserica Sf. Marin. Fac o paranteză aici amintind că Macedonia a devenit provincie romană în 148 î. Hr. La romani Marinus era destul de răspândit, așa că el s-a impus și în Macedonia. Preluându-l pe Weigand, Capidan continuă: ,,observ numai că Sanctus Marinus ar fii trebuind să dea Sămărin, sau cel mult Sămărina, însă în nici un caz Samarina”. Aici consider că autorul face o eroare, crezând că toponimul își are originea în Sancta Maria și nu în Sanctus Marinus. Aceeași confuzie au făcut-o și alți autori printre care și Dimitrie Bolintineanu, cum am arătat mai sus, iar într-o hartă elvețiană apare Sancta Marina. Controversa de mai sus Samarina-Sămărina e lămurită de Pericle Papahagi în ,,Numiri etnice la aromâni”, lucrare apărută în 1925. Grecii neputând rosti pe ,,ă” pronunțau ,,a”, deci Sămărina a devenit Samarina.
Să revenim la toponimul Samarinești. Deși în Indicatorul Localităților din România apare Samarinești, ca dealtfel și în legislația actuală privind organizarea teritorială, în documentele vechi se menționează deseori Sămărinești. Mai mult, denumirea Sămărinești apare și în înscrisuri actuale sau în unele site-uri precum uzitatul https://www.google.com/maps.
Patronimul Marin, cu tot cu varianta sa Sumarin/Samarin, forme derivate dintr-un Sânmarin, a apărut în primele secole creștine, fiind evoluat din forma latină Marinus cu varianta Sanctus Marinus. Christian Ionescu, în ,,Mică enciclopedie onomastică” (București, Editura Encicloperică Română, 1975), aduce lămuriri în acest sens. Cultul unor martiri și sfinți cu acest nume este mai răspândit în apusul Europei, dovadă fiind și existența unor toponime de tipul San Marino. Numele Marin apare în documentele vechi încă din 1491 sub forma Sumarin (probabil din Sanctus Marinus, care ne indică existența unui cult, ulterior dispărut, și în regiunea Balcanică). Marin ar putea fi considerat drept nume calendaristic, care, în lipsa cultului patronului, a fost păstrat prin tradiție. El a fost susținut ulterior de forma feminină Marina și, fără un substrat lingvistic real, de Maria. Ultima variantă, deși în versiune populară este acceptată deseori, este demontată de lingviști. E o confuzie sau o manipulare? Personal, accept ultima variantă. Să explic. Patronimul Marin sau Sfântul Marin, e specific Europei occidentale. Expansiunea Imperiului Roman l-a impus și în Peninsula Balcanică, precum în toponimul Samarina din Macedonia. Sfântul Mucenic Marin este sărbătorit de biserica romano-catolică și de biserica ortodoxă răsăriteană. În schimb, creștinii ortodocși sărbătoresc la 18 octombrie pe Sf. Mucenic Marin cel Bătrân, originar din Cicilia, fosta Asia Mică, azi în Turcia estică. El a fost mucenicit probabil în timpul lui Dioclițian, prin anii 303-304. Despre acesta însă nu se face nicio referire în documentele vremii că ar avea vreo legătură cu Samarina. Interesant însă, în 1941, când s-a încercat independența Principatului Pindului, Alcibiade Diamandi, un personaj controversat dealtfel, care a dus o politică antigrecească, a schimbat denumirea localității Samarina, locul său de naștere, în Santa Maria. Deși Samarina, cu variantele Xamarina, San Marina, sunt nume aromânești, Alcibiade, în ura sa față de greci, le considera ca fiind grecești, având în vedere, probabil, vechimea istorică a acestora.
Menționăm că, meglenoromânii în migrațiile lor balcanice au împrumutat numele Samarinei și altor toponime precum Samarinovac (două localități în Serbia de azi) sau Sumarina, așezare din Croația. Tebuie să amintesc aici și de toponimicul Sumărinești (Sămărinești), așa după cum apare el în diverse documente medievale, localitate dispărută ce a aparținut mămăstirii Glavacioc din județul Argeș de astăzi. O poveste interesantă a stârnit-o și ,,Bratul lui Sumarin” dintr-un zapis al domnitorului Alexandru Aldea din perioada 1431-1436. Dar, despre aceasta voi scrie altădată.
Concluzia finală nu poate fii alta decât mențiunea lui N.A.Constantinescu din ,,Dicționar onomastic românesc”, editura Academiei R,P,R., București, 1963, referitoare la Marin:
,,MARIN, lat. Marinus. Numărul patronilor calendaristici exclude o influență dalmatină propusă de N. Iorga (RI XIII 194), în ce privește răspândirea numelui lui la noi ; nu poate fi vorba nici de o relație cu Maria. 1. Marin frecv., actual, nu lipsește în doc. ; derivate : -esti, -eanca si –ici ss. ; –escu. 2. (…). 7. Din lat. sanctus Marinus: Sumarin (13-15 B 93 ; Rel) ; – Bratu lui (Isp IV p. 97) ; -esti s. (Cat ; 16 B 1 43), ca Sumedru < Sanctus Demetrius. 8.Prob. Samarina s. în Pind, cu asimilare regresivă < Sumarina. Cf. Samarinesti s. in Mehedinți”.
Literatura specifică referitoare la aromâni, la migrațiile lor și influența asupra denumirii unor localități pe unde au trecut și uneori s-au statornicit este mult mai amplă. Țin doar să amintesc că sufixul ,,–ești”, pluralul lui ,,–escu” a întregit rădăcina Samarina, rezultând Samarinești. Sufixul ,,–ești” (-esci, -eșci) a fost mult folosit în trecut, însemnând localitate cu țărani liberi, așa cum a fost dintotdeuna Samarineștiul. Să reținem și câteva nume de familie cu origine aromână întâlnite la Samarinești: Caloianu, Caragea, Chițu, Sachelarie.