,,SAMARUL CU ISTORII” – LĂMURIRE
Întotdeauna aplecat asupra întrebărilor acestui mirific colț de țară unde însuși numele lui stârnește curiozitate, Samarinești, sat și reședință de comună de pe Valea Motrului mijlociu, am de ceva vreme în lucru un studiu privind descrierea istoriei locale și nu numai. Cum noianul de documente și lucrări încă nu este în totalitate descâlcit, amânând în consecință închegarea scrierii, găsesc de cuviință a împărtășii în premieră pasaje din aceasta, sperând a stârnii curiozitate și interes.
Nucleul principal îl constituie satele comunei Samarinești în organizarea sa actuală. Dar acestea sunt strâns legate de satele comunelor învecinate (Broșteni, Corcova, Văgiulești, Slivilești, satele municipiului Motru), cel puțin din punct de vedere spiritual, al vechilor împărțiri administrative sau al moșiilor strămoșești, așa că vom descrie istorii și despre vecini. Dacă subiectele necesită o lărgire a ariei descriptive, vom studia împreună Valea Motrului, ,, de la Baia la Strehaia” sau de la Coșuștea până la Jilțuri, altfel spus, Mehedințul istoric al cărui hotar estic se întindea pe ambele maluri ale Motrului, până dincolo de Bujorăscu. Încerc assfel să ies din des întâlita abordare de a descrie istoriile în cadrul unei unități administrative curente, precum județul sau unitatea teritorială. Pornesc a dezvălui trecutul unei zone omogene precum Valea Motrului, și care în ciuda granițelor administrative vremelnice, create din alte interese decât cele istorice, a rămas și va rămâne o nealterată vatră istorică. Detaliul din harta alăturată, editată în 1946 de profesorul-cartograf M.D. Moldoveanu, prezintă localitățile situate de-a lungul Motrului mijlociu și hotarul între Mehedințiul istoric și județul Gorj, asupra cărora se îndreaptă cu precădere studiile mele.
La ce vă așteptați? La toate: istoric al împărțirilor admininistrative, școală și biserică, legende, toponime, atestări documentare, cultură, drumuri și hărți, prospecțiuni geologice, monumente, eroi, presa vremii, țărani, boieri, personalități, întâmplări hazlii și multe altele.
Dacă la acestea se referă istoriile, să vedem ce-i cu…samarul. Să ne reamintim legenda prezentată de învățătorul Nicolae I. Popescu-Samarinești în monografia comunei Samarinești ce era formată pe atunci din satele Samarinești, Valea-Bisericii și Valea-Poienii ( Popescu-Samarinești (Nicolae I.), ,,Samarinești-Mehedinți”, monografie, Turnu Severin, editura Datina 1936). În vremuri îndepărtate veneau negustori români din Macedonia, ,,de prin Sanmarina”, călări pe catâri purtători de samare (șei de lemn) ce aduceau spre vânzare diverse mărfuri. Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, continuă autorul pomenit, se povestește că se pripășise în sat un aromân cu o mică prăvălioară de mărunțișuri ce le vindea locuitorilor din zonă, ca negustor ambulant. Își construise casă la Samarinești unde găzduia și alți macedoneni ce cutreierau țara ca și el. De la statornicia acestui ,,turc”, cum era numit de localnici, și-ar purta numele Samarineștii: pe de-o parte pentru că primul descălecător era din Sanmarina, iar pe de altă parte pentru că toți negustorii, ca și el, călătoreau pe catâri cu samare.
Fac o intervenție spre a corecta faptul că oiconimul ,,Samarinești” ar data de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, care a domnit între anii 1688-1714, în realitate prima mențiune fiind mai devreme, așa după cum voi arăta când voi detalia atestările documentare. Deci aromânii se ,,pripășiseră” pe aceste locuri cu mult înaintea domniei lui Brâncoveanu.
Tot după Nicolae I. Popescu-Samarinești mai există și o altă varintă a originii numelui satului legată tot de ,,samare”. E vorba de fuga românilor din fața stăpânirii otomane, care erau însoțiți de cai care purtau samare și care s-au ascuns între dealurile de aici. Dat fiind faptul că pe aceste locuri nu se cunoșteau astfel de șei și nici meșteșugari care să știe să le facă, noii veniți care au început să se așeze definitiv pe aceste meleaguri, au trecut la confecționarea acestor samare, pădurile de fag din jur oferind materia primă necesară. De la acești meseriași care construiau samare s-ar fi dat numele satului Samarinești. Și acest lucru ar putea fii adevărat având în vedere că fagii și stejarii acopereau în mare parte aceste dealuri, așezarea însăși fiind localizată pe deal, între păduri.
Învățătorul N.I.Popescu-Samarinești afirma că ambele variante pot să fie adevărate dar ,,rămâne ca știința toponimiei să-și spună cuvântul autorizat”.
Așa că am purces a studia ,,știința toponimiei”, ajungând la certitudinea că numele satului Samarinești își are originea în toponimul Samarina, mai vechiul Sanmarina, așa după cum voi arăta în viitoarea postare. Ne stau la dispoziție scrieri ale istoricilor, dar și explicații ale etimologicilor.
Am împrumutat, totuși, ,,samarul” în denumirea demersului meu, având în vedere multitudinea întrebuințărilor acestuia de-a lungul vremurilor. A cărat toate cele trebuincioase ciobanilor în lunga lor transhumanță sau a fost îndesat cu mărfurile negustorilor. Măgarii sau caii purtând samare au bătut lumea în lung și-n lat pătrunzând în cele mai îndepărtate coclauri. Înainte de apariția căii-ferate cărăvănăritul a constituit principala modalitate de negoț. Ce era un cărănăvar? Ni-l descrie C. Rădulescu-Motru în prelegerea ,,Însușirile sufletești ale populației în vieața economică” ținută la Iași in 1937: ,,era omul cel mai curajos, care în ciuda nesiguranțelor și a amenințărilor, cutreiera toate provinciile înarmat până în dinți, cu desagii plini de aur și cu caravanele încovoiate sub greutatea mărfurilor scumpe”. Iar Anastase N. Hâciu în lucrarea ,,Aromânii…” apărută la Iași în 1936 ne descrie samarineanul (locuitor al Samarinei) ca ,,bun meseriaș, țesător sau croitor, clopotar, argintar,comerciant, chirigiu”. Istorioara lui N. Popescu-Samarinești care sugerează că primii veniți și statorniciți aici definitiv (adică la Samarinești) ,,făceau samare din lemn de fag” este întărită de Anastase N. Hâciu, tot în scrierea amintită, care care destăinue că samarineanul ,,lucrează samare, tăbăcește piei, cioplește vase de bucătărie, este iconar, etc.”
Că aromânii din Epir (acolo unde este situată Samarina), negustori și totodată buni meseriași, (așa după cum ne arată Hâciu) au ajuns și pe meleagurile noastre nu încape îndoială. Scrie Pericle Papahagi în ,,Numiri etnice la aromâni” (București, Conferința Academiei Române din 16 octombrie 1925) : ,,… vom arăta drumul urmat de acești cărăvănari din Epir până la Rusciuc, Cladova sau alte porturi dunărene… ca să treacă Dunărea-n Principatele Românești, unde după ce le străbăteau în lung și în lat, întâlnind pe înstrăinații Epirului (adică acei care deja se așezaseră în satele românești precum Samarineștiul, completez eu) încredințându-le amaneturile de acasă și după ce se încărcau cu darurile și ajutoarele bănești ale acetora pentru ai casei (…) o pornesc din nou spre Dunăre și apucau iarăși drumul lor, uneori plin de primejdii” spre Epir.
Concluzionând, cărăvănarii (chirigii) cu samarele lor și-au purtat cu ei istoria lăsând urme și povestiri care ne ajută acum să înțelegem rostul nostru.